Identitate politică, alocație religioasă, delirium tremens

Cu apariția POL în Tîrgu Mureș s-a început – în sfârșit – schimbarea retoricii politice obișnuite care să nu depășească contextul etnic. Marketingul politic din secolul 20. susține ideea că frica, și tematizarea pe baza fricii este una dintre cele mai sigure, dacă nu cea mai sigură cale de a ajunge la victoria politică mult dorită.

Noi, tîrgumureșenii știm foarte bine, poate prea bine, că tematizarea fricii pe baze etnice cum poate sufoca o comunitate, și cum duce la lipsă de perspectivitate.

Mai puțin înțelegem problema din punctul de vedere al organizațiilor politice, al oamenilor politici care fac parte din aceste organizații. Organizațiile, și politicienii – la rândul lor – se reglează după acest marketing politic, adică rezolvarea oricarei probleme a comunității mureșene primește un punct de vedere etnic, iar punctele de vedere care țin numai de latura rezolvării, adică cele profesionale, ajung pe plan secund, și asta în cel mai bun caz, dacă nu chiar pe ultimul loc în privința ordinii importanței.

Organele și politicienii la rândul lor, în acești ani, sau decenii se reglează și ei după această narativă, iar rezultatul va fi unul obscur: orice discuție, orice argumentare începe și se termină cu aspectul etnic, fără a ține cont de profesionalismul atât de mult necesar în era globală. Procesul nu se termină aici. Pentru a menține aparența, că totuși liderii comunității lucrează, intervine comunicația politică, care iarăși ignoră în discurs punctul de vedere profesional, și încearcă să-i convingă pe cetațeni că soluția oferită este cea corectă. Pentru ca această convingere să fie de succes, se elimină din discursul politic logica, punând în locul ei argumente care apelează la emoțiile alegătorilor. Și care va fi emoția vizată? Da, ați ghicit: frica.

Din frica depășirii unei comunități majore de către cealaltă, adica „ei să nu dea peste noi”, alegătorii, an de an au acceptat soluțiile de jumătate de măsură, la rândul lor reglânduse după acel discurs care elimină profesionalismul din căutarea soluțiilor și din recunoașterea problemei.

Revenind la clasa politică:

narativa obscură, și procesul în care se reglează politicienii după această narativă, dă naștere la una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă societatea: contraselectia. Latura profesionistă a individului, care vrea să facă ceva pentru comunitatea lui, în interiorul partidelor politice este pus pe tușă. Important va fi loialitatea lui fața de gașcă, să fie „bunul mercenar” al nostru. Iar specificul de „bun mercenar” este vândut ca un mesaj pozitiv prin comunicația politică lipsită de logică.

Atât clasa politică, cât și o mare parte dintre alegători s-au conformat cu această narativă, în marea parte a vremii din acești 26 de ani, iar corelația dintre clasa politică locală și alegători părea că funcționa. „Ei nu au dat peste noi” – atât era important.

Dar, ca orice sistem care se bazează pe un fel de delirium tremens, și acesta va lua sfârșit. Realitatea se întâlnește cu acest delirium tremens menținut artificial, iar asta lasă loc pentru două căi diferite: unul zguduitor, cand populația prostită schimbă clasa politică (mitinguri, revolte etc.), sau unul mai silentios, prin voturi. Voturi, care de data asta inseamnă decizii luate pe masura realitatii, rationale, decizii responsabile.

(Calea revoluționară de obicei aduce o victorie scurtă. Dupa înlăturarea liderilor se instelează un fel de anarchie, un moment al nimanui – situație care apare dupa înlăturarea unei dictaturi prin revoltă/revoluție – vezi România anilor ’90, sau mai recent Syria.)

Revenind la povestea noastră inițială:

maghiarii care simpatizează cu POL sunt făcuți trădători de către liderii comunității. Ce se află în spatele acestei judecări, asta am vrut să vă arăt mai sus. Totul se trage dintr-un marketing politic rămas la noi de prin anii ’90 și acest delirium tremens vindut ca realitate.

Marketingul, care a făcut ca identitea politică individuală – o problemă complexă de altfel – să fie înlocuită cu identitatea de partid, iar identitatea asta a luat trăsăturile fundamentalismului religios, unde nu există dubii față de lider, unde liderul întotdeauna are dreptate, de frică ca ceilalti să nu se suprapună peste noi, transcrie orice logică.

Am ajuns și noi in 2016, acolo unde cel târziu prin 2004 ar fi trebuit să ajungem, dar să nu ne mai plângem de timpul scurs pe apa sâmbetei. Șansa o avem! Numa’ de votat ar trebui, de luat decizii pe baze raționale – atât doar. Nu-i simplu?

 

Felcser V. Örs
Articol aparut initial pe InMures la data de 5 aprile 2016

(Nethuszár)