Un studiu recent, efectuat pe subiectul cimitirului militar din Valea Uzului, atrage atenţia asupra faptului că trei dintre cei şapte soldaţi care au fost menţionaţi în documentele româneşti cu nume şi prenume, şi care au fost consideraţi a fi români, nu au servit în armata română, iar cu privire la ceilalţi patru, încă nu au fost făcute publice date.

Studiul de 27 pagini, intitulat „Soarta tumultuoasă a unui cimitir militar din Primul Război Mondial”, a fost publicat, miercuri, în rubrica „Atelier” al blogului „Marele război în scrieri şi imagini” (nagyhaboru.blog.hu). Autorul acestuia, istoricul militar Sándor Magyarosi, doctorand al Maynooth University din Irlanda, a încercat, prin compararea surselor româneşti şi maghiare făcute publice, să stabilească cine se odihnesc în cimitirul militar din Valea Uzului.

În sinteza pe care a publicat-o la 12 iunie, Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE) a ajuns la concluzia că în cimitir se odihnesc opt soldaţi români cunoscuţi şi 3 soldaţi români necunoscuţi, însă în documentele anexate sintezei au apărut doar numele a şapte soldaţi români.

Potrivit istoricului militar, dintre cei şapte soldaţi menţionaţi cu nume şi prenume, doi au servit, chiar şi în baza surselor româneşti, în armata maghiară, iar unul dintre ei a fost luat în evidenţă, de către autorităţile maghiare, ca fiind maghiar. În sursele maghiare disponibile, un alt soldat listat ca fiind român este înregistrat ca fiind rus. În sursele publice, autorul studiului nu a descoperit date cu privire la armata în care au luptat ceilalţi patru soldaţi consideraţi a fi români.

În opinia istoricului militar, este nevoie de cercetări suplimentare pentru a afla naţionalitatea soldaţilor care au servit în armata maghiară, dar care au fost înregistraţi, de către autorităţile române, ca români. Potrivit Legii 379/2003 din România însă, din punct de vedere juridic, aceştia trebuie priviţi drept soldaţi maghiari – în baza cetăţeniei şi a armatei în care au luptat – chiar dacă s-ar şti sigur că erau de etnie română.

Examinând caracterul internaţional al cimitirului, studiul evidenţiază faptul că, în sinteza din 1928, autorităţile române au înregistrat etnia/cetăţenia a 955 de soldaţi, iar 794 dintre ei au fost identificaţi, şi de către aceştia, ca fiind maghiari. Astfel, soldaţii maghiari care se odihnesc în cimitir reprezintă, chiar şi potrivit surselor româneşti, 83% dintre soldaţii a căror etnie a fost identificată. Studiul citează o sursă interbelică a jandarmeriei române şi menţionează că rămăşiţele pământeşti a celor doi soldaţi italieni au fost dezgropate din cimitirul militar din Valea Uzului şi mutate într-un alt cimitir.

La finalul studiului, autorul a sugerat că în administrarea unor astfel de situaţii, ar putea să servească drept model exemplul din Europa de Vest, unde locurile fostelor bătălii au fost aranjate luându-se în considerare punctele de vedere ale turismului pe fostele câmpuri de luptă, iar comemorările servesc, astăzi, concilierii foştilor adversari.

Cazul cimitirului militar din Valea Uzului a ajuns în centrul atenţiei după ce, în primăvara acestui an, Primăria Dărmăneşti din judeţul Bacău a amenajat o solă românească şi a ridicat cincizeci de cruci de beton în cinstea unor soldaţi români în parte peste mormintele nemarcate ale unor soldaţi maghiari. Până atunci, cimitirul a fost considerat ca fiind unul maghiar şi a fost îngrijit de Primăria Sânmartin din judeţul Harghita. Atât Dărmăneştiul, cât şi Sânmartinul consideră că suprafaţa localităţii Valea Uzului, depopulată între timp şi pe teritoriul căreia se află cimitirul, este proprietatea sa.

Studiul se poate descarca de aici, deocamdata doar in limba maghiara… 🙁

(MTI, Nethuszár)

Citeste si:

– 20 de puncte importante legate de întâmplările recente la Valea Uzului