Demeter Szilárd: O sută de ani în România

Ardealul există fără a exista, deși este dorit de către mulți – este enunțul publicistic pe care îl tot scriu an de an. Și asta în ciuda faptului că eu însumi am o serie de probleme cu acest enunț. Înainte de toate: ce înțelegem noi prin „Ardeal”?

Teritoriul istoric care, pe harta noastră mintală, este clar delimitat de regiunea Partium, de Banat, de Maramureș și de Ținutul Secuiesc? Este Ținutul Secuiesc parte a Ardealului sau este o entitate de sine stătătoare? Sau Ardealul este teritoriul intracarpatic al României, pe care „românii” au reușit să-l obțină la Palatul Trianon, fără să-i găsească rostul, nici până în ziua de astăzi? S-ar putea ca Ardealul să nici nu existe, doar sus, în ceruri, ca partea a acelei Patrii?

Ce să înțelegem prin faptul că este dorit de către mulți? Firește, eu l-aș vrea, de aceea am și scris fraza acesta; dar și-l doresc oare și alții? Și dacă da, ce fel de Ardeal își doresc ei? Unul așa, treacă-meargă, sau un Ardeal care este exact cum trebuie să fie? Cum ar trebui să fie Ardealul pentru a putea exista ca atare?

Pentru a ne pune aceste întrebări, trebuie să clarificăm noi înșine din ce direcție le formulăm. Pământul meu natal este Ținutul Secuiesc, Ardealul înseamnă „acasă” și patrie îmi este Ungaria. România nu este patria mea. De-a lungul celor din urmă o sută de ani nu a făcut nimic pentru ca eu s-o pot iubi ca patrie și nu sunt semne că în următorii o sută de ani ar dori să schimbe ceva.

Sunt secui și ardelean și maghiar. Sunt secui și ardelean, dar maghiar. Prin mijloacele logicii formale, nuanța lingvistică este dificil de prins. „Și”-ul și „dar”-ul sunt deopotrivă operații logice elementare ale conjuncției, deși indică poziții total diferite. A fi „șimaghiar” înseamnă: e firesc că sunt maghiar. A fi „darmaghiar” arată înverșunarea de fi maghiar. Le-am trăit și le trăiesc pe ambele, câteodată chiar concomitent; nu este simplu: în caz de diplopie, focarele scapătă, omul privește chiorâș, dar imaginea nu devine mai clară.

E un fapt istoric: acum o sută de ani Ungaria a fost mutilată. Teritoriile estice le-au revenit României. Dincolo de faptele istorice seci se află însă viața; cei din urmă o sută de ani ne dovedesc că Ardealul a fost furat. Ne-a fost furat nouă, ardelenilor. Și românilor ardeleni. Și evreilor ardeleni. Sașilor și șvabilor ardeleni. A fost furat cu tot cu noi, pentru ca mai apoi să fim vânduți la kilogram: în caz fericit, în viu. Au fost vânduți evreii, cei rămași după cea de-a doua conflagrație mondială. Au fost vânduți sașii. Ne-ar fi vândut și pe noi, maghiarii din Ardeal, dar nu s-a găsit cumpărător. Poate pentru că suntem prea uscățivi. Privesc pozele mele din copilărie, fotografii vechi ale părinților și bunicilor mei: stomacul aproape că ni se lipește de coloană, dar surâdem. Surâdem poate în semn de mulțumire că avem coloană vertebrală. Precum a descris și Kányádi brazii Cașinului: nu ne plecăm, preferăm să ne rupem în două toți, până la ultimul. Arătați-mi un maghiar ardelean maleabil, precum cauciucul!

Păi tocmai, și eu v-aș putea arăta, și nu numai unul. Vă pot arăta mercenari fideli partidului lor, pentru care ideologiile sunt mai presus decât neamul. Vă pot arăta și demnitari pentru care puterea a însemnat mai mult decât pământul natal. Vă pot arăta turnători și vă pot arăta ofițeri de legătură care au slujit și au susținut administrația română în detrimentul maghiarilor din Ardeal. Vă pot arăta și persoane care au continuat să facă asta și când nu mai aveau nicio scuză și nicio explicație pentru motivele lor. Atunci când nu-i mai presa nimic. Vă pot arăta maghiari ardeleni în pieptul cărora bate o inimă mai românească decât a românilor. Sloganul despre coloana vertebrală este pură autoamăgire. Așa s-a scurs acest veac: singuri ne-am mințit în legătură cu noi înșine. Nu-i adevărat că am fost doar victime pasive ai ultimilor o sută de ani. Noi am lăsat, deci am transformat Ardealul în ceea ce este astăzi și-l lăsăm așa, adică nu-l transformăm în ceea ce ar trebui să fie.

Cu o sută de ani în urmă, pe 1 decembrie 1918, 1228 de delegați români au adoptat la Alba Iulia rezoluția prin prin care s-a stipulat unirea Transilvaniei cu Regatul României. Compania de căi ferate din Ungaria, M.Á.V., le-a asigurat transport gratuit. Iar două săptămâni mai târziu, când armata română a pornit către inima Ardealului, noi nu am opus rezistență. Astfel li s-a confiscat maghiarilor un teritoriu cât o țară, cu o suprafață mai mare decât cea a Ungariei de astăzi. Ni s-a luat pentru că l-am cedat. La Trianon a avut loc doar consfințirea acestei stări de fapt. România s-a născut la Trianon, dar a fost concepută la Alba Iulia, iar administrația maghiară a ținut lumânarea în momentul zămislirii.
De atunci, istoria Transilvaniei este una cu istoria României.

Ar fi o mare greșeală să vorbim despre Ardeal ca și cum n-ar avea de-a face cu România. De-a lungul ultimilor o sută de ani, Transilvania n-a existat, însă România, da. Acești o sută de ani din istoria României sunt o istorie a furturilor repetate. Totul a început când agilii politicieni români le-au furat ardelenilor Ardealul. Administrația maghiară a mai revenit pentru o scurtă vreme, între 1940 și 1944, când Ardealul de Nord și Ținutul Secuiesc le-au fost redate Ungariei. Generația bunicilor mei își amintea de acest moment cu ochii înlăcrimați, dar bunicul meu susținea că lacrimile lor erau ale iobagilor vânduți care-și plângeau fostul stăpân mai binevoitor, și nu lacrimile secuilor liberi. Secuiul liber nu plânge defel, mai ales dacă e bărbat, spunea el strângând din buze. De atunci, ori de câte ori îmi vine să plâng, strâng și eu din buze și mă-ntorc cu spatele, precum făcea el, îmi ridic privirea, așa cum bunicul și tatăl meu priveau în sus, către culmile Munților Harghita.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial românii, aflați de partea învingătorilor, au reușit să-i redea României și puținul care-i revenise Ungariei, dar nu s-au putut bucura mult timp, întrucât comuniștii le-au furat întreaga țară. Cu promisiunea unei lumi noi și frumoase, ei au început să șteargă cu buretele întreaga istorie. Apoi a venit rândul național-comuniștilor care au furat țara vechilor tovarăși. Ei chiar că au reușit să înfăptuiască unirea: i-au pus la pământ pe toți, din cele mai îndepărtate colțuri ale Moldovei și până la Porțile de Fier. Români și maghiari au tremurat la unison în mizeria cumplită.

Ceaușescu și ai lui știau prea bine că nu va veni niciun viitor luminos, așa că au încropit un trecut milenar cu care au amăgit populația înfometată. Omul nou socialist, multilateral dezvoltat, zăcea tremurând în apartamentul său de bloc, se holba la televizorul alb-negru care-i arăta cum se dezvoltă și înflorește patria, după care se întorcea și scuipa pe fereastră. Dacă flegma nu se izbea de pământ gata înghețată, putea fi fericit.

Apoi urmașii i-au furat și Geniului Carpaților țara; băgați de seamă că, întotdeauna, comuniștii sunt devorați de propriile lor progenituri. La ei, paricidul este un ritual obligatoriu al majoratului. Practic, în 1989 a avut loc un schimb la cârmă; un comunist a fost răpus de un alt comunist, ca acesta din urmă să vândă țara, păcălindu-i pe oameni cu alde libertate și democrație. Au vândut tot ce se putea mișca din loc, apoi au vândut și ce nu se putea mișca – aceeași poveste peste tot în Europa Centrală și de Est. Poporul a rămas cu poveștile despre trecutul multimilenar, însă poveștile au o mare problemă: pot fi frumoase, dar nu și adevărate. Iar în Ardeal asta nici măcar nu e o poveste transmisă de bunici nepoților. Românii aduși aici în cea de-a doua jumătate a secolului trecut au încetat să mai fie moldoveni, regățeni sau dobrogeni, dar nici n-au devenit ardeleni. Ei sunt doar români.

A fi doar român înseamnă să conștientizezi că, în ultimii ani, au părăsit țara cca. cinci milioane de cetățeni activi. Să accepți că mai bine de jumătate din terenurile fertile au ajuns în posesia străinilor, că cele mai multe sectoare strategice sunt administrate tot de străini. A fi doar român mai înseamnă să tolerezi că Direcția Națională Anticorupție funcționează ca o bâtă în mâna politicienilor și a lovit în plin politicul care, iată, se teme să mai ia decizii cu adevărat importante. A fi doar român implică – precum am mai precizat pe aceste pagini – să te necăjești că România, ca stat, este hidrocefalic, că nu este pentru cetățeni, ci pentru birocrați. Țară ar putea părea doar de la Bruxelles, și degeaba o iubești ca patrie, ea devine tot mai lunecoasă, tot mai volatilă.

A fi doar român înseamnă că te pregătești să sărbătorești pe 1 decembrie 2018 o sută de ani de la nașterea României, dar să-ți dai seama brusc că România există fără a exista.
În schimb, Transilvania oferă o șansă. Și am o mare problemă cu această poziționare, cu acest „în schimb”. În prezent, a fi ardelean înseamnă că nu ești maghiar din țara mamă, dar nici român regățean nu ești. Dar ce suntem noi totuși? – nu putem preciza. A fi doar maghiar în Transilvania este prea puțin pentru viitor și înseamnă să așteptăm ca Budapesta să ne rezolve toate problemele. Când vom fi în stare să formulăm esența ardelenismului, Ardealul va avea șanse să fie ceea trebuie să fie. Atunci abia își va recăpăta rostul clăditul continuu de-a lungul unui mileniu, rezultatele cărora au fost anihilate într-o sută de ani.

Atunci abia vom avea alți o mie de ani în față.

Apărut în suplimentul literar Előretolt Helyőrség, Ungaria, 1 decembrie 2018