Scrisoare de suflet românilor indignați despre români și unguri, puțin altfel

Sper să nu fie cu supărare dacă vă voi tutui. Nu din lipsă de respect faţă de voi, nici vorbă de așa ceva, dar la o asemenea scrisoare, de la om la om, așa simt eu că parcă se potrivește mai bine.

Apropiindu-ne de 1 Decembrie, prilej tocmai potrivit pentru a vă indigna iarăși, m-am gîndit să vă scriu și eu ceva pentru ca dacă ar fi să fie așa, s-o puteţi face în cunoștinţă de cauză. Vă spun asta nu fără orice fond, îmi amintesc bine cît de rău v-aţi indignat anul trecut, după ce într-un interviu apărut în ziarul clujean „Szabadság” la 4 august 2017, liderul UDMR, dl Kelemen (și nu „dl Hunor”, cum scria în unele articole) a îndrăznit să spună așa: „Iar românii vor trebui să accepte că noi nu vom putea și nici nu dorim să sărbătorim anul 1918. Asta ar trebui să fie terenul înţelegerii reciproce și al respectului reciproc. Din cînd în cînd mă tem că din moment ce România nu va putea să prezinte mari realizări în anul centenarului, vor acoperi cei 100 de ani cu o retorică naţionalistă de prost gust.” A urmat un val de reacţii indignate (spre regretul meu chiar și de la cineva de la care m-aș fi așteptat la ceva mai multă înţelegere), cu concluzii care mai de care mai aiurite: că asta ar dovedi că noi am refuza să sărbătorim Ziua naţională a ţării şi să respectăm Constituţia (deşi el nici n-a pomenit de Ziua naţională, el a vorbit de Centenar și a zis „anul 1918” care-i altceva), că n-am fi cetăţeni loiali, că noi n-am accepta nici pînă astăzi actul Unirii din 1918, că nu ne-am purta cu respectul cuvenit faţă de români, că i-am dispreţui, și bineînţeles, că fără asta nu se poate, că noi n-am vrea să renunţăm niciodată la acel „vis milenar” al nostru să le furăm românilor Ardealul și am lucra zi și noapte la realizarea acestuia (un „plan” neexistînd de altfel decît în capetele unora, dar acele capete nu le purtăm noi, ungurii, ci numai unii dintre voi). Citind reacţiile voastre, mi-am dat seama cu amărăciune că cei 100 de ani nu v-au fost suficienţi să ajungeţi la acel punct unde să începeţi a înţelege cît de cît măcar ceva din condiţia și starea de spirit a ungurilor care trăiesc de atîta timp nu undeva pe Marte, ci chiar aici, cu voi împreună.

Dar să lăsăm acum povestea asta penibilă. Voi însă poate aţi rămas cu o întrebare: oare nu cumva aș vrea și eu să sugerez aici că pentru noi, maghiarii, aceasta n-ar fi o zi de sărbătoare? Ca să nu rămîneţi nedumeriţi, vă spun acum că e întocmai așa cum vă temeţi voi să nu fie: pentru noi ziua de 1 Decembrie nu e ce e pentru voi, și prin urmare adevărul e că oricît aţi forţa voi asta, noi nu prea avem cum să sărbătorim împreună cu voi.

Nu cumva să mă-nţelegeţi greșit: nici vorbă că noi, încăpăţînaţi cum sîntem, sau poate și mai răi, n-am recunoaște și n-am accepta nici pînă astăzi ce s-a întîmplat atunci, la 1 decembrie 1918. Fiţi liniștiţi că dacă ar fi vorba, recunoaștem și respectăm noi tot ce trebuie. Problema e că dacă voi aţi știut de la bun început că veţi aștepta de la noi să sărbătorim și noi, cu voi împreună, Ziua naţională a României, și dacă, știind asta, n-aţi putut fi absolut siguri că veţi avea măcar atîta înţelegere să nu luaţi drept ofensă dacă noi totuși n-am fi cumva acolo, atunci trebuia să gîndiţi mai bine asta în 1991 și pentru Ziua naţională să alegeţi data unui eveniment istoric care să aibă aceeași însemnătate și rezonanţă tuturor. Și nu puteţi zice nici măcar că n-ar fi fost nimeni să vă atragă atenţia la asta atunci cînd trebuia, fiindcă eu îmi amintesc bine că la acea dezbatere în parlament a proiectului de constituţie au fost mai multe luări de cuvînt, și nu numai din partea UDMR-ului, care au avertizat că această zi, dacă e să fie într-adevăr Ziua naţională a României,trebuie să fie aleasă în așa fel încît să includă toţi cetăţenii acestei ţări, și să-i includă la fel, și la care să poată sărbători cu toţii cu aceleași sentimente.

Așa cum văd eu istoria României de azi, cred că alegerea cea mai bună putea fi data de 22 decembrie, la care noi toţi împreună am trăit în 1989 euforia acelor momente înălţătoare cînd am scăpat în sfîrșit de comunism și de coșmarul epocii Ceaușescu. Dar ce e și mai important: această zi a fost un moment absolut unic în întreaga istorie a ţării, cum nu era nici înainte și din păcate nici după, cînd într-adevăr toată ţara, cu mic, cu mare (pe securiștii lăsîndu-i afară din socoteală, dacă nu s-ar supăra), a fost unită „în cuget și simţiri”, și la această unitate nu conta cîtuși de puţin dacă ești român sau ungur, dimpotrivă: români și unguri s-au îmbrăţișat, unii chiar lăcrimînd de bucurie că s-au putut în sfîrșit regăsi ca fraţi, și de acum încolo nimeni nu-i va mai aţîţa contra celuilalt. Își făceau săracii speranţe mari, fiindcă în acea euforie le-a scăpat un amănunt ce îi putea readuce la realitate imediat: că chiar dacă de Ceaușescu am scăpat, de politică cu siguranţă nu, și asta va face foarte curînd ravagii, distrugîndu-le toate speranţele.

Și au și fost atunci parlamentari care au propus 22 decembrie de ziua naţională, avînd și o anumită susţinere. Altora însă nu le-a plăcut ideea, fiindcă în ochii lor această zi trebuia să fie cu adînci rezonanţe istorice în sufletul românilor, amintindu-i de istoria lor zbuciumată, voiau deci să aleagă un eveniment înălţător din această istorie, iar 22 decembrie nu li s-a părut a fi istorie, că nu era îndeajuns din trecut. S-a hotărît deci prin vot majoritar ca Ziua naţională să fie 1 Decembrie, și asta s-a putut întîmpla așa fiindcă în acea ameţeală a discursurilor elevate, parlamentarii pur și simplu au scăpat din vedere pentru ce anume erau ei acolo de fapt. Sarcina lor era să stabilească o zi care să fie Ziua naţională a României, dar duși de frumuseţea vorbelor, nici nu și-au dat seama că pînă la urmă ei au făcut altceva: au luat o hotărîre asupra datei Zilei naţionale a românilor, la care se sărbătorește unirea românilor (ca neam), dintre care însă eu, dacă n-ar fi cu supărare, nu fac parte, deși sînt tot cetăţean român ca și voi, și să nu-mi spuneţi că și pentru asta tot eu aș fi de vină.

Urmarea este că România e o ţară în care ziua naţională a ţării să nu fie sărbătorită de nimeni, așa că să nu vă mai miraţi dacă nici noi, ungurii, n-o sărbătorim, dacă nouă nu ne-aţi lăsat niciun loc acolo, noi fiind excluși din capul locului, din moment ce istoria voastră ca neam nu e aceeași cu a noastră (dar noi mai avem și un motiv mai serios la care voi reveni imediat). Și înainte de a mă contrazice, spunînd că voi sărbătoriţi în fiecare an, și încă cu mare însufleţire cîteodată, mai bine vă gîndiţi puţin la ce se întîmplă acolo de fapt, și atunci vă veţi da seama singuri că la data de 1 Decembrie, zi definită prin art. 12 alin. 2 al Constituţiei ca fiind „Ziua naţională a României” (că acolo așa scrie), voi în loc de asta sărbătoriţi Ziua naţională a românilor, care prin natura ei nu e destinată cinstirii ţării, ci pentru a vă reîmprospăta sentimentul apartenenţei voastre la acest neam și pentru a vă umple de mîndria naţională de a fi români, sărbătorire cu care eu n-aș avea absolut nimic, credeţi-mă, și aș accepta-o ca atare fără nicio reținere, asta fiind ceva ce vă privește pe voi, și atunci de ce n-aţi sărbători și voi spre bucuria voastră, dacă asta nu s-ar manifesta uneori din păcate și în forme mie nu prea simpatice. Și acum spuneţi-mi voi: dacă noi, nefiind implicaţi, n-o sărbătorim, și dacă voi sărbătoriţi altceva în locul ei, atunci mai vedeţi voi pe cineva în ţara asta să sărbătorească Ziua naţională a României?

Poate-mi veţi zice că chiar dacă voi nu mai aveţi cum s-o sărbătoriţi, am putea eventual măcar noi, ungurii să facem abstracţie totală de la acel eveniment istoric, amintirea căreia pe voi vă însufleţește atît de mult, încît uitaţi din prima secundă pînă și pentru ce anume trebuia să fiţi acolo de fapt, și să sărbătorim măcar noi tocmai Ziua naţională a României, așa cum s-ar cuveni, ca și cum data ar fi numai o coincidenţă întîmplătoare. M-am gîndit și eu la asta, dar pînă la urmă am ajuns la concluzia că nici asta n-ar fi posibil. Cum am putea noi sărbători altceva decît voi, cînd voi așteptaţi de la noi să sărbătorim împreună cu voi? Problema mai spinoasă însă nu e asta, ci faptul că acel eveniment istoric de care voi vă bucuraţi atît de mult, ne-a afectat și pe noi. Vă asigur că noi n-avem nicio îndoială că românii ardeleni n-au făcut Marea Unire împotriva noastră, numai ca să ne asuprească pe noi, ci pentru ei înșiși. Acel act istoric însă, independent de intenţiile celor care l-au înfăptuit, pentru noi a avut consecinţe adiacente („collateral damage”) de care noi nu prea avem de ce să ne bucurăm, și de la care noi nu putem face abstracţie nici măcar de dragul sărbătoririi Zilei naţionale a României. Iar partea dureroasă pentru noi sînt tocmai consecinţele asupra vieţii noastre și mai puţin actul în sine de la 1 decembrie 1918, cum mulţi dintre voi poate aţi fi tentaţi să credeţi.

Problema cea mai mare este deci cu însăși sărbătorirea. Ce înseamnă de fapt „sărbătorire”? În românește există mai multe verbe pentru a exprima comportamentul cultural la împlinirea a unui număr de ani de la un eveniment mai important. Dacă evenimentul respectiv nu implică conotaţii emoţionale mai deosebite, atunci spunem că aniversăm. Se poate aniversa, să zicem, 250 de ani de la înfiinţarea Institutului Naţional Pentru Cercetarea Extratereștrilor. Dacă aniversarea are și o încărcare emoţională, amintindu-ne de un eveniment trist sau tragic, atunci comemorăm acel eveniment. De pildă, în acest an, la 9 mai puteam comemora 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului George Coșbuc. Iar dacă acel eveniment a fost de natură să ne umple încă și astăzi de bucurie, atunci și numai atunci zicem că sărbătorim.

Voi, desigur, puteţi sărbători la 1 Decembrie, chiar dacă nu Ziua naţională a României, fiindcă aveţi de ce să vă bucuraţi, și chiar puteţi alege din mai multe opţiuni în a decide ce anume să sărbătoriţi.

(1) Dacă nu sînteţi și n-aţi fost niciodată români ardeleni, puteţi sărbători cucerirea Transilvaniei de către Regatul României, fiindcă pentru bunicii sau străbunicii voștri tocmai această victorie a fost momentul cel mai înălţător la vremea aceea, care i-a umplut de mîndrie și bucurie. Desigur, pentru a suna ceva mai frumos, puteţi formula asta și altfel, într-o formă mai elevată: eliberarea fraţilor voștri de peste Carpaţi de sub asuprirea pe care trebuiau s-o îndure în Monarhia Austro-Ungară. Pentru a documenta asta, vă puteţi referi la discursurile politice și propagandistice ale vremii, și veţi găsi dovezi destule. Atîta numai că dacă nu vreţi să vă îmbătaţi cu apă rece, nu strică să aveţi în vedere și faptul că politica era și atunci cam ca și astăzi, iar discursurile elevate erau și atunci nu numai pentru a arăta realităţile vremii, ci de multe ori și pentru a le acoperi cu vorbe frumoase.

(2) Dacă sînteţi români ardeleni, puteţi sărbători în primul rînd, și pe bună dreptate, eliberarea bunicilor voștri de sub asuprirea din timpul Ungarei dualiste.

(3) Dacă credeţi că cele precedente n-ar exprima îndeajuns ideea unităţii, puteţi sărbători toţi împreună înfăptuirea visului milenar al românilor de a se uni și a trăi cu toţii într-un singur stat independent care să fie al lor. Asta chiar că sună foarte frumos, și poate fi sărbătorită ca idee fără a mai pune alte întrebări, de pildă dacă a existat într-adevăr acel vis milenar, sau asta e mai degrabă o credinţă populară foarte răspîndită astăzi printre români, datorită și manualelor de istorie din vremea lui Ceaușescu (dar poate și de după, n-am verificat asta). În acea vreme, această sintagmă de „visul milenar al românilor” era canonizată ca o formulă (re)comandată în discursurile despre Marea Unire, umplînd apoi cu ea capetele românilor pînă la refuz, cînd intenţia s-a cam întors pe dos, mulţi români plictisindu-se de ea în așa măsură, încît au început s-o ia în bășcălie (vă dau doar un singur exemplu, titlul unui articol: Visul milenar al românilor pe cale de înfăptuire: Pleacă Piţurcă). Am căutat și eu acest vis, și am ajuns la concluzia că pentru anul 1918 nu numai „milenar”, dar chiar și „secular” ar fi cam exagerat în istoria ideilor. Dar asta să nu vă deranjeze cu nimic: pentru a te putea bucura de ceva, acel ceva nu trebuie să fie neapărat ceva real, important e numai să crezi în existenţa lui.

Eu vă asigur că, în ce mă privește, oricare aţi alege voi dintre cele de mai sus, pe mine nu m-ar deranja cîtuși de puţin, mai mult, eu vă înţeleg perfect, și nu mă supără deloc dacă voi vă bucuraţi, de ce nu? Bucuria e a voastră, prin urmare și sărbătoarea e a voastră, a românilor numai, eu n-am nicio treabă acolo, din moment ce, dacă aţi observat, eu nu apar acolo nicăieri și nu e nici măcar un locșor unde aș putea să-ncap și eu. Acum spuneţi-mi sincer: cum și de ce ar trebui ca eu să mă bucur cu voi, la fel ca voi, cînd românii ardeleni se pot bucura într-adevăr că începînd cu acea zi memorabilă ei au scăpat de asuprire (deși, cum îi văd eu, la asta ar avea și ei ceva de adăugat), pe cînd noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi, și nu putem avea nici măcar teoretic speranţa ca asta să nu fie așa și în continuare? Vedeţi voi undeva vreun motiv pentru care eu ar trebui să salt de bucurie?

Nu m-ar mira deloc dacă acum aţi sări la mine indignaţi: cum îmi permit eu să spun așa ceva, cînd oricine știe că românii n-au asuprit niciodată pe nimeni? N-ar fi mare minune, cam așa zic și majoritarii indignaţi ai tuturor naţiilor, vă asigur. Dar în loc să vă indignaţi, mai bine vă gîndiţi puţin: ce înseamă de fapt asuprirea? Spre norocul nostru, înţelepciunea limbii române ne ajută foarte mult și aici: dacă aţi observat, a asupri vine de la asupra.Dacă vă gîndiţi bine ce înseamnă asta, vă veţi da seama poate fără să vă mai spun eu că pentru a fi asuprit, nu trebuie să fii neapărat și oprimat sau persecutat: e de ajuns numai ca cineva să se plaseze asupra ta și să-și aroge dreptul să-ţi dirijeze viaţa așa cum îi place lui, și nu așa cum ţi-ai dori tu.

Dar acum spuneţi-mi, cu mîna pe inimă, dacă nu cumva tocmai asta este relaţia la noi între majoritatea română și minorităţile etnice la ora actuală? Sper să mă credeţi că a fi asuprit nu e o bucurie pentru nimenea. Dar cînd asuprirea ia o formă atît de grosolană încît unii dintre cei de asupra mea ar vrea să-mi prescrie pînă și cînd și de ce să mă bucur și de ce să mă supăr, asta, să fie cu iertare, mie mi s-ar părea cam prea de tot.

Între anii 1972–1990 am fost redactor de carte la Editura Kriterion în București. Ţin minte că undeva în anii ’80 am primit la redacţie un manuscris, în românește, scris cu pixul într-un caiet cu pătrăţele, cam 70 de pagini, cu titlul „Istoria judeţului Sălaj”. Pentru a nu rata începutul absolut, pornea de la Big Bang și formarea universului. S-a văzut imediat că pe undeva e bai mare, dar răsfoind caietul, pe la mijloc am dat de ceva absolut memorabil. Zicea așa: „Doctorul mi-a zis să nu mă supăr. Dar eu nu mă supăr cînd îmi zice doctorul, ci cînd se dă ocazie.” Cam așa zic și eu, dragii mei. Nici eu nu mă bucur cînd îmi ziceţi voi, ci cînd mi se dă ocazie. Dar vă-ntreb, și vă-ntreb foarte serios, deci gîndiţi-vă bine înainte de a-mi răspunde: voi chiar credeţi că ocazia cea mai potrivită pentru a mă bucura și a sărbători împreună cu voi ar fi aceea cînd îi văd pe mulţi dintre voi mărșăluind în grupuri mari pe străzile orașelor ardelene la 1 Decembrie, fluturînd tricolorul României îmbătaţi de mîndria naţională (dar poate și de altceva), sub ochii vigilenţi ai jandarmeriei ca nu cumva să păţească ceva, și cînd ei nu sărbătoresc niciuna dintre cele trei de care v-am spus mai sus că nu m-ar deranja deloc, ci profanînd fără jenă Ziua naţională, își exprimă triumfător bucuria pentru faptul că românii au reușit să facă din noi o minoritate asuprită? Și pentru ca noi, ungurii să n-avem niciun dubiu că ei sărbătoresc tocmai asta și nimic altceva, ne aduc la cunoștinţă prin sloganele scandate cu entuziasm, spre luare aminte, că „Noi sîntem acasă!” și prin cîntecele cum ar fi acela cu „Noi sîntem români, Noi sîntem aici în veci stăpîni!” (apropo: stăpînii cui?), iar noi, nefiind acasă, ci numai chiriași rău-platnici în ţara lor sau poate niște intruși nedoriţi, să le fim recunoscători pentru faptul că ne putem bucura de ospitalitatea lor mărinimoasă. Iar dacă noi, umiliţi în halul ăsta, cu demnitatea noastră umană călcată în picioare, îndrăznim să ne exprimăm dezacordul cu o asemenea sărbătorire, ni se oferă imediat și soluţia prin sloganul strigat în gura mare: dacă nu ne-ar plăcea în România, atunci „Cui nu-i place-n ţară, să poftească-afară!”, dar ar fi și mai bine dacă, chiar dacă ne-ar plăcea aici, am șterge-o de aici cu toţii, să nu mai trebuiască să repete de atîtea ori „Afară, afară cu ungurii din ţară!”. Uitaţi-vă numai la acest scurt video, după care vă-ntreb încă odată: voi chiar credeţi că numai pentru a ne dovedi loialitatea faţă de ţară și Constituţie ar trebui să fim și noi cu toţii printre acești indignaţi, scandînd sloganele lor împreună cu ei contra noi înșine, și încă cu inima plină de bucurie?

După cum vă știu eu, aici ar urma probabil, pentru a ocoli cumva răspunsul, să încercaţi să bagatelizaţi toată problema și să mă sfătuiţi să nu iau totul chiar așa, fiindcă acestea sînt numai „cazuri izolate”, fleacuri neînsemnate, pe baza cărora n-ar trebui să trag concluzii. S-ar putea să aveţi ceva dreptate, că într-adevăr, asta nu se întîmplă zilnic, ci numai într-o singură zi din an, la 1 Decembrie, dar asta așa a fost în fiecare an de la 1990 încoace, chiar dacă nu în toată ţara, ci numai în orașe cu mai mulţi unguri, dar televiziunile au avut grijă ca mesajul să ajungă și la ceilalţi. Iar dacă asemenea manifestări sînt sau nu doar fleacuri, asta v-aș ruga să nu încercaţi să spuneţi voi și în locul meu. Admit că pentru voi acestea s-ar putea să fie niște chestii haioase, pe noi însă ne rănesc pînă în adîncul sufletului, și asta ne doare, rău de tot.

Poate veţi zice că cei care sărbătoresc în halul ăsta, sînt numai puţini, o mînă de „capete înfierbîntate”, și n-ar trebui să le acord mare atenţie, fiindcă ei nicidecum nu-i reprezintă pe români. Bun, așa să fie. Dar atunci spuneţi-mi și mie cum să apreciez eu totuși ce s-a întîmplat de pildă în anul 2001, cînd în luna noiembrie Parlamentul României a hotărît ca în acel an Ziua naţională să fie sărbătorită oficial nu la Alba Iulia, un loc firesc pentru a sărbători oricare dintre cele trei variante pe care vi le-am spus, eventual cu accente pe eliberarea românilor ardeleni, și nici în București, municipiu care, fiind capitala României, putea fi de asemenea un loc firesc pentru sărbătorire, poate cu anumite accente pe prima variantă, ci tocmai la Miercurea Ciuc, un municipiu care, istoric, nu se leagă nicicum de niciun eveniment, fie și cel mai nesemnificativ, al Unirii, alegerea căruia fiind deci justificată numai și numai în cazul în care cei care au luat și au votat această hotărîre prin vot majoritar (!) se pregăteau ca tocmai la data de 1 decembrie, o zi care calendaristic coincide cu Ziua naţională a României, să sărbătorească nu asta, ba nici măcar Ziua naţională a românilor și conţinutul adevărat al acesteia, ci bătîndu-și joc de aceasta la modul cel mai ordinar, să-și etaleze cît mai spectaculos și mai triumfător supremaţia și dominaţia în faţa a cît mai multor maghiari asupriţi, transmiţîndu-le mesajul fără echivoc, că sîc, sîc, sîc, acum „noi sîntem stăpîni” pînă și la voi acasă, și noi sîntem aceia, nu voi, care „sîntem acasă” pînă și la Miercurea Ciuc, și dacă asta nu v-ar conveni, deși nu înţelegem, de ce, fiindcă aici noi v-am dat (!) mult mai multe drepturi decît cele cuvenite, atunci luaţi-vă frumos catrafusele și căutaţi-vă o altă ţară, ca să scăpăm odată unii de alţii. Dar și pînă atunci, dacă nu vreţi să punem sub semnul întrebării loialitatea voastră faţă de România și de Constituţie, binevoiţi să fiţi și voi acolo cu toţii, fiindcă asta e datoria voastră de cetăţeni români, și bucuraţi-vă împreună cu noi, dîndu-ne și nouă satisfacţia să vă vedem mutrele cînd românii cu adevărat patrioţi, veniţi din altă parte, vor scanda „Afară cu ungurii din ţară!”.

Revenind la întrebare: spuneţi-mi acum ce să fac eu cu asta? Să accept răspunsul vostru cum că nici cei care au crezut de cuviinţă să organizeze sărbătorirea în acest fel, nu i-ar fi reprezentat pe români? Eu, din partea mea, așa cum îi cunosc pe români și știind cît de mult contează la ei bunul-simţ, sînt dispus să cred și asta, dar atunci ce mai căutau ăștia în parlament? Cred că n-ar strica dacă aţi fi și voi ceva mai atenţi la alegeri, să trimiteţi acolo români care să vă reprezinte, și nu care să vă facă de rușine.

Sper că cu asta am reușit să preîntîmpin ceea ce, după scenariul obișnuit, ar fi urmat acum, adică să vă indignaţi rău de tot, spunîndu-mi răspicat că nu permiteţi așa ceva să se spună asemenea lucruri despre români, cînd, așa cum știe toată lumea, românii sînt blînzi și buni la suflet, au și bunul-simţ să nu umilească niciodată pe nimeni, și nici prin cap nu le-ar trece să vrea vreodată să facă vreun rău cuiva, iar faţă de alte etnii se știe de asemenea că sînt cei mai toleranţi dintre toate naţiile pămîntului.

Dacă cineva dintre voi ar crede că n-ar fi rău totuși să-mi atragă atenţia la asta, apoi să afle de la mine că eu, în linii mari, sînt de acord cu asta, și nu de ieri (cu o singură remarcă la care voi reveni mai jos), deci cu siguranţă nu sînt eu acela pe care ar trebui să-l convingă. Mai mult, tot eu am fost acela care într-un articol (despre obsesia cacofoniilor, deci într-un context care nu impunea neapărat să spun așa ceva) am scris așa: „[…] eu am o părere mult mai bună despre români decît au ei despre ei înșiși”. Deci, pentru a ajunge la un consens perfect între noi, eu v-aș ruga atîta numai să admiteţi și voi că așa cum nici pădure nu e fără uscături, pot fi și aici, hai să le zicem, excepţii, cum e și normal. Marea mea întrebare, încă de la începutul anilor ’90, dar care nu are nici pînă astăzi un răspuns, nu se referă deci la asta, ci sună în felul următor: va reuși oare vreodată acest popor, blînd, înţelegător și bun la suflet să cîștige măcar odată și alegerile parlamentare, ca acolo să ajungă într-adevăr cei care îl reprezintă cu adevărat, și nu mai mult excepţiile? Nu știu voi ce părere aveţi, eu, sincer, cu greu aș putea fi prea optimist, din moment ce, după cum văd eu, excepţiile formează nu numai majoritatea în parlament, dar sînt prezenţi într-o proporţie destul de mare și printre formatorii de opinie. Or eu cred că observaţia mea din 1990 în nr. 7 (2 martie) al revistei „22” rămîne valabilă și astăzi: „acest popor, cu oamenii săi minunaţi, e în stare să facă pînă și binele, dacă-i spune cineva. Dar, putînd fi foarte ușor manipulat […], e în stare să facă și răul (fiind convins că face binele), dacă este indus în eroare.”

Dar hai să mai revenim puţin la toleranţă. Voi susţineţi că românii ar fi cei mai toleranţi din lume cu celelalte etnii. O fi așa sau nu, aici n-are nicio importanţă. Ce mă dezamăgește e faptul că voi vă lăudaţi cu asta. V-aţi gîndit voi vreodată ce înseamnă asta? Dacă nu, atunci vă recomand cu respect definiţia din Noul dicţionar explicativ al limbii române (2002):

Aţi înţeles acum care-i problema mea? Acest cuvînt se folosește exclusiv referitor la ceva rău: există ceva sau cineva în apropierea ta care te deranjează, te supără, chiar te enervează, care ar fi mai bine să nu fie, dar dacă n-ai nicio cale cum să scapi de el, te resemnezi și zici: ce să facem, asta este, trebuie să tolerăm cumva și asta că n-avem încotro. Cam așa arată toleranţa voastră faţă de mine din perspectiva voastră. Din perspectiva mea arată puţin altfel: ori de cîte ori vă lăudaţi cu toleranţa voastră exemplară, eu din asta înţeleg imediat că eu pentru voi sînt cel puţin indezirabil, dacă nu cumva ceva și mai rău. Tocmai de aceea vă rog eu din suflet să reţineţi asta: cu mine și cu noi, maghiarii să nu mai fiţi toleranţi, că la asta simt cîteodată că încep și eu să mă indignez, deși asta mi se întîmplă foarte rar, în cazuri excepţionale numai, fiindcă spre norocul meu așa-i firea mea. Pe mine să nu mă mai toleraţi, că mă supăr: eu îmi doresc să mă acceptaţi ca atare, așa cum sînt eu, cu etnia mea, cu limba mea, cu obiceiurile mele și cu tot ce-mi aparţine și care n-au cum să vă aducă niciun prejudiciu din moment ce mie nici prin cap nu mi-ar trece să vă oblig să le preluaţi de la mine (dar fiţi liniștiţi că nici nu v-aș opri să învăţaţi eventual și limba mea dacă doriţi, e treaba și libertatea voastră). Și credeţi-mă că dacă mă ascultaţi pe mine și mă acceptaţi, atunci nu numai eu mă voi simţi mai bine, dar și voi veţi avea o viaţă mai ușoară. Atîta timp cît vă mulţumiţi cu toleranţa, asta vă apare ca o povară pe care trebuie s-o suportaţi, așa cum și pe mine. Dar din moment ce m-aţi acceptat și aţi trecut la ordinea zilei asupra faptului că eu sînt cine sînt și luaţi asta ca ceva absolut firesc și normal, cu mine nu mai aveţi nicio treabă, că nu vă mai sînt povară, și puteţi să vă vedeţi liniștit de treburile voastre.

Poate veţi zice acum că n-ar trebui să mă supăr, fiindcă termenul toleranţă este general folosit și în discursul de specialitate pe plan internaţional. Așa e, am văzut și eu asta de nenumărate ori. Dar învăţătura pe care mi-am tras-o nu era că asta ar fi deci exemplul de urmat, ci să constat cu regret că iată, așa se întîmplă cînd în acest domeniu pînă și terminologia este făcută în cea mai mare parte de majoritari, cu mintea lor majoritară, care înţelege prea puţin din tainele sufletul minoritar.

Și ca să mă și credeţi că această idee cu acceptarea este nu numai posibilă, dar și incredibil de simplă, să vă povestesc ceva. Ne zbatem aici de o sută de ani cu problema asta dintre români și unguri, devenită atît de încîlcită încît oricum încercăm s-o dregem cu legi, reglementări și convenţii care mai de care mai sofisticate, pe principiul toleranţei, tot nu facem nicio treabă, fiindcă cum reușim să reparăm ceva undeva, se strică în altă parte. Dar dacă aţi zice că din asta n-ar mai fi deci nicio cale de ieșire, atunci aflaţi acum de la mine că mama mea, care nu era decît o ţărancă unguroaică cu numai șase clase și prin urmare nu s-a luat după teorii, ideologii și principii generale ale drepturilor omului, ci numai după sufletul ei, a rezolvat toată problema asta odată pentru totdeauna cu o singură frază, și asta i-a fost de ajuns pe toată viaţa, nemaitrebuind să-i facă nicio revizie vreodată. Fraza suna așa: „Bunul Dumnezeu are și copii maghiari, și copii români, și noi toţi sîntem copiii lui Dumnezeu.” Atît. Și n-a mai avut nicio problemă pe chestii etnice nici cu unii, nici cu alţii (așa cum, fiind crescut de ea, n-am avut nici eu), fiindcă asta este de fapt principiul sufletului: acceptarea, care dacă ar sta și la baza soluţionării problemelor mai complexe decît cele pe care le-a întîmpinat ea la nivelul ei, lucrurile s-ar simplifica mult și acolo imediat.

Cu toleranţa însă treburile se complică rău de tot, fiindcă asta fiind percepută ca ceva neplăcut, ca o povară, ca un sacrificiu chiar, îţi impune o perspectivă din care simţi nevoia imediat să stabilești anumite limite pentru a-ţi întări sentimentul confortului propriu, adică: bine, fraţilor, tolerăm noi cît tolerăm, dar pînă unde? Și limita se trage de obicei așa încît disconfortul celui tolerat crește peste măsură, sau încep negocieri penibile fără sfîrșit asupra limitelor, ajungînd pînă la urmă la un compromis cu care nu vor fi mulţumiţi nici unii, nici alţii.

Cu acceptarea e altfel. Limite există și aici, desigur, dar acestea nu sînt stabilite arbitrar, după placul celui care e mai puternic, ci sînt limite firești, bazate mai mult pe bunul-simţ și pe un principiu universal valabil: eu te accept așa cum ești, și de mine poţi face orice așa cum îţi place ţie, că pe mine nu mă deranjează de fel, că nu-i treaba mea, și fii sigur că eu nu mă bag în treburile tale, că nici n-aș avea ce căuta acolo, nici nu le comentez, dar cu două condiţii: (1) să nu faci nimic ce mie mi-ar cauza vreun rău de orice natură, și (2) să mă accepţi și tu pe mine tocmai așa cum te accept eu pe tine. Dacă totul ar merge așa, eu cred că noi, maghiarii am avea mult mai puţine motive să ne plîngem de consecinţele asupririi, deși noi tot asupriţi am fi și atunci, fiindcă de asta n-avem nicio scăpare, că nu prea avem cum.

S-ar putea ca acum voi să vă utaţi strîmb la această afirmaţie din urmă. Vă asigur că vă înţeleg dacă nu vă place, că nici mie. Deci ca să înţelegeţi mai bine despre ce este vorba, vă povestesc ceva. În iulie anului 1992 am participat la Helsinki, împreună cu dna Smaranda Enache, la un workshop pe problemele minorităţilor etnice, organizat în paralel cu Summitul OSCE. Iar dacă tot am fost acolo, ne-am organizat programul în așa fel ca după terminarea acestui workshop să fim timp de cinci zile oaspeţi ai Partidului Popular Suedez din Finlanda, să mai stăm puţin de vorbă cu ei, ca să vedem și noi odată cam cum arată de îndeaproape o minoritate care figura peste tot în literatura de specialitate ca fiind modelul demn de urmat pentru toate ţările care au minorităţi etnice (și care n-au?), cu cele mai reușite soluţii.

Aici trebuie să fac totuși o remarcă. Modelul finlandez în reglementarea situaţiei minorităţii de limba suedeză merită într-adevăr toată atenția, chiar dacă nu toate elementele acestuia ar putea fi aplicate oriunde, fiindcă fiecare ţară are specificul ei. Deci foarte scurt: dintr-o populaţie totală de 5,5 milioane, 291 mii (5,3%) sînt de limba suedeză. Problema folosirii limbii materne în diferite situaţii nici nu se pune, din moment ce atît finlandeza, cît și suedeza sînt limbi oficiale în întreaga ţară, asta nu atît de dragul acestei minorităţi, cît mai degrabă datorită faptului că pînă pe la mijlocul secolului 19 cultura înaltă finlandeză s-a făcut în suedeză, Finlanda fiind timp de 700 de ani sub dominaţia Regatului Suedez, prin urmare dacă finlandezii nu vor să-și piardă accesul la propria cultură, au nevoie de cunoașterea și a suedezei. Minoritatea de limba suedeză este deci mai degrabă una norocoasă, decît privilegiată. Nu vă plictisesc aici cu alte detalii, interesante de altfel, despre condiţia acestei minorităţi, mai amintesc numai că au la Turku o universitate de stat care funcţionează numai în această limbă, și multe alte comodităţi pentru a-și putea păstra limba și cultura și a se simţi bine în ţara lor.

Ne-am așteptat deci să vedem și noi în sfîrșit o minoritate fericită și mulţumită. Cu atît mai mare ne-a fost decepţia cînd aproape toţi cu care am stat de vorbă au început cam așa: da, sigur, despre ei se spune peste tot că ei ar fi o minoritate model, dar să nu credem că ei n-ar avea probleme, că au destule, și unele chiar foarte ameninţătoare. Cînd i-am întrebat cam care ar fi acelea, ne-au dat ca exemplu recent faptul că tocmai apăruse o tendinţă foarte periculoasă în estul Finlandei (unde nu trăiesc vorbitori de suedeză aproape deloc) împotriva obligativităţii învăţării în școală a limbii suedeze pentru toţi cetăţenii, indiferent de limba maternă. La care eu, amintindu-mi cu ce ne zbatem noi acasă în comparaţie cu asta, le-am zis că mie asta nu mi se pare o problemă chiar atît de gravă, din moment ce acolo nu sînt vorbitori de suedeză, și nu prea văd care ar fi pericolul. Dar ei ne-au explicat că pericolul e mai mare decît am credea noi, fiindcă se poate întîmpla de pildă ca cineva de acolo să se mute la Helsinki și să se facă vînzător undeva, și atunci dacă ei vor merge să cumpere ceva și vor cere în suedeză, li se va spune să vorbească în finlandeză (limbă pe care de altfel o vorbesc foarte bine!), că ei nu înţeleg suedeza. Și erau foarte necăjiţi și chiar speriaţi.

La sfîrșitul acestei vizite, dna Enache mi-a zis, aproape distrusă de decepţie, că oricît ar fi sperat ea, i se pare acum că problema minorităţilor nu poate avea nicio soluţie bună în care membrii acestor comunităţi să fie într-adevăr fericiţi. Eu, după ce m-am gîndit puţin, i-am dat dreptate, și i-am spus că asta din păcate este consecinţa inevitabilă a unei imperfecţiuni structurale inerente democraţiei bazate pe principiul majoritar, cum sînt mai toate democraţiile. Într-o asemenea democraţie această problemă nu poate avea nicio soluţie liniștitoare, din moment ce toate deciziile importante, inclusiv cele care vor decide soarta acestor minorităţi, sînt luate în parlament (și nu numai) pe baza votului majoritar, dar în relaţia asta nu în sens de majoritate politică (la care, în mod normal, se referă principiul majoritar al democraţiei), ci etnică. Într-un asemenea sistem, minoritarii etnici, datorită numai și numai faptului că sînt mult mai puţini la număr decît majoritatea, sînt condamnaţi la asuprire de sistemul însuși, aserviţi majorităţii, lăsaţi la discreţia acesteia.

Această condiţie umană de asuprit determină o stare de spirit foarte specifică tuturor minorităţilor etnice și, vă rog să mă credeţi, destul de incomodă, ca să nu zic mai mult, pe care voi ca majoritari nu prea aveţi cum s-o înţelegeţi, din moment ce spre norocul vostru n-aţi fost niciodată în situaţia să încercaţi măcar o vreme cum e să fii minoritar. Această stare de spirit este caracterizată prin sentimentul cumplit al neputinţei (fiindcă oricît de bine ar ști ei cum ar trebui rezolvate anumite probleme ale lor, vor trebui să procedeze totuși așa cum va decide majoritatea, chiar dacă aceasta de multe ori habar n-are nici măcar despre ce este vorba, darămite de soluţia optimă) și al nesiguranţei, care deși latent în timpul activităţilor obișnuite, este prezent permanent, și în momentele cînd iese din starea de latenţă se manifestă emoţional prin anxietate, așa cum am putut observa asta chiar și în cazul minorităţii de limba suedeză în Finlanda. Căci chiar dacă lucrurile ar fi aranjate astăzi într-o formă ideală, cum nu s-ar mai putea mai bine, acești oameni sînt perfect conștienţi de faptul că asta se datorează numai norocului că cel puţin pînă acum majoritatea a le-a înţeles nevoile și le-a garantat posibilitatea de a-și satisface necesităţile, dar nu poţi să știi niciodată dacă mîine nu se va răzgîndi și nu va introduce niște măsuri care să strice totul, și contra cărora ei n-au nicio apărare, fiindcă sînt prea puţini pentru asta. Ei sînt aserviţi voinţei sau poate chiar capriciilor momentane ale majorităţii, într-o poziţie inferioară faţă de ei ca putere, în stare de asuprire adică, stăpînii sorţii lor nu mai fiind ei ci cei de asupra lor.

Tocmai de aceea minoritarii etnici, trăind permanent sub sabia lui Damocles, sesizează imediat orice schimbare în jurul lor, cu predilecţie cele negative, fiind mereu cu ochii în patru să observe pînă și cele mai mici semne ale eventualelor pericole care i-ar putea paște, și în această „postură de arici” se alertează uneori chiar și atunci cînd e vorba numai de o neînţelegere. Identitatea lor etnică trebuind a fi apărată și mereu reîmprospătată, aceasta este problematizată peste măsură și trăită intens, întărită și prin simboluri etnice cărora de obicei le acordă o importanţă mult mai mare decît s-ar putea aprecia asta la modul raţional. Sînt extrem de sensibili la orice jignire îndreptată spre identitatea lor din partea unor membri ai majorităţii, dar sentimentele de umilire, de frustrare și de mînie și le împărtășesc numai între ei, fiind convinși că unui majoritar le-ar spune degeaba, că acela tot nu le-ar înţelege, sau, ce ar fi și mai dureros, ar încerca să le bagatelizeze sau poate s-ar şi supăra.

(Și dacă tot sîntem la momentul sincerităţii, hai să vă mai spun un secret, în paranteză, de care voi probabil nu știţi, și anume că noi, minoritarii, din perspectiva noastră, uneori ne distrăm de minune văzînd cum multora dintre voi cei o sută de ani nu v-au fost încă de ajuns să vă cadă fisa și, calmîndu-vă, să realizaţi în sfîrșit că voi sînteţi o majoritate viguroasă, în afara oricărui pericol, și atunci n-aveţi de ce să vă comportaţi așa, cum adesea se întîmpă, ca și cum aţi fi o minoritate amărîtă, producînd exact aceleași simptome tipic minoritare ca cele pe care le-am înșirat adineaori, ba mai mult: vă puneţi în poziţie de autoapărare pînă și faţă de minorităţile etnice inofensive din ţară, ceea ce, iertaţi-mă, frizează ridicolul. Și asta o observăm nu numai noi. Ţin minte că odată, cînd mai exista încă acel partid, dl Nicolae Manolescu a lovit în plin spunînd că PUNR-ul nu e un partid, ci o stare de spirit. De spirit minoritar adică. Credeţi-mă că ne-ar fi și nouă ceva mai ușor, dacă aţi reuși odată nu numai să cîntaţi, ci să și urmaţi chemarea „Deșteaptă-te, române!”, trezindu-vă la realitate.)

Am văzut deci cum acest sistem însuși al democraţiei de acest tip, ca o consecinţă a principiului majoritar în luarea deciziilor, pe noi ne plasează în mod automat în poziţia de asuprit. Despre voi, majoritarii n-am spus încă nimic, să vedem deci cum e și cu voi în treaba asta.

Acest sistem funcţionează în așa fel încît, în relaţia voastră cu noi, pe voi vă plasează în mod automat într-o poziţie de putere, deasupra noastră, dîndu-vă posibilitatea și chiar punîndu-vă automat în situaţia în care voi să fiţi aceia care vor trebui să ne decideţi soarta. (Văd și eu că asta nu sună prea bine, dar nu e nimeni vinovat aici: ce vină am putea noi purta pentru simplul fapt că la recensămîntul din 2011 voi aţi fost de 13,7 ori mai mulţi, decît noi, sau voi, dacă noi am fost atît de puţini?) De altfel, și reţineţi asta, acest sistem al democraţiei majoritare ca atare nu vă dă niciun drept să ne decideţi voi soarta, deci la așa ceva să nu vă referiţi niciodată ca și cum asta ar fi un drept al vostru, și aţi fi ajuns în poziţia în care sînteţi în virtutea acestui drept, că n-ar fi așa. Democraţia este un sistem politic, și ca atare și principiul majoritar în luarea deciziilor se referă numai la majoritatea politică, și nu și la cea etnică. Acest sistem nu tratează deci asta ca și cum ar fi un drept sau un privilegiu al vostru ca majoritate etnică, ci, datorită numai împrejurărilor (faptului că dacă voi sînteţi mult mai mulţi în ţară, veţi fi tot așa mai mulţi și la luarea deciziilor), vă pune automat în cîrcă toată beleaua asta încîlcită, fără să vă întrebe măcar dacă vă doriţi asta sau nu, să vă descurcaţi cu ea cum puteţi.

Partea și mai proastă e că de la acest punct, sistemul vă lasă singuri și nu vă mai spune nimic cum să faceţi asta ca totul să iasă cît mai bine. Noi, ca minoritari, aici sîntem într-o situaţie într-un fel mai comodă, fiindcă din moment ce în asemenea situaţii pe noi nu ne prea întreabă nimeni (deși n-ar fi rău, zic eu), nu trebuie să luăm noi acele decizii hotărîtoare, putem veni doar cu propuneri și oferte. Voi însă nu puteţi ocoli să nu vă decideţi din start între două opţiuni, și această decizie va determina ce cale să urmaţi în continuare: veţi merge pe principiul fundamental al acceptării, sau pe cel al toleranţei. (Pe cel de de-al treilea, al intoleranţei, nu-l iau aici în considerare, fiindcă pentru o majoritate care se respectă, asta nici n-ar putea intra în discuţie, dacă nu de altceva, numai și pentru faptul că o asemenea opţiune v-ar pune într-o lumină foarte proastă în faţa lumii, care n-ar fi în folosul nimănui.) Luarea acestei decizii vă pune deci pe umeri o răspundere imensă, pe care însă membrii majorităţii în poziţii de decizie (nu numai românii, ci în general) parcă n-ar simţi-o totdeauna în toată greutatea ei, mai mult, parcă, cel puţin în unele cazuri, n-ar fi conștienţi nici măcar de existenţa ei.

Dar după ce anume să te orientezi atunci cînd iei o decizie la alegerea principiului pe care îl vei urma în continuare? O soluţie nemaipomenită (din păcate și la propriu, asta fiind valabil și literaturii teoretice, deci absolut inedită) ar putea fi, și mai ales românilor le-ar fi și foarte la îndemînă și li s-ar potrivi de minune să se orienteze după bunul-simţ, fiindcă acesta este ceva care lor le este foarte familiar (în așa măsură încît atîta timp cît nu e pus în situaţia să-l definească teoretic, tot românul știe ce înseamnă asta, și nici din întîmplare nu-l va confunda cu sensul comun), din moment ce cultura româneasă (cea tradiţională mai ales, dar nu numai) tipologic aparţine acelui tip de cultură în care la interacţiunile între oameni și la judecarea faptelor lor bunul-simţ prevalează mult faţă de regulile și normele formale sau procedurile oficiale. Acestea din urmă parcă n-ar fi inventate pentru români: puși în situaţia să se miște într-un sistem cu asemenea reguli, tresare în ei imediat o repulsie inconștientă și un sentiment de jenă, un fel de lehamite faţă de un asemenea comportament pe care l-ar simţi prea rece și fără suflet, lipsit de orice căldură umană, și încearcă să-și rezolve pînă și problemele oficiale sau administrative într-o formă mai umană, mai personalizată, de la om la om adică, și nu de la client la funcţionar sau invers. Pentru a-și rezolva treaba, românul nu apelează la obligaţia funcţionarului (atît i-ar mai trebui!), ci la bunul-simţ, cerîndu-i ajutorul de pildă, și de aici totul merge ca pe roate. (Nu intru aici în alte detalii, în 1991 am scris un eseu nu chiar despre asta, ci despre cultura bucureșteană, în care ating și problema asta. Atîta mai vreau să adaug că eu observ de multe ori cu regret și cu anumită nedumerire că unii intelectuali români sînt înclinaţi să vadă în asta un fel de primitivism, un semn al gradului scăzut de europenizare, cînd pentru mine tocmai asta este una din acele trăsături formidabile ale acestei culturi pe care eu le admir sincer, aceasta fiind la ora actuală o încercare de a mai salva ceva din omenie în lumea asta din ce în ce mai dezumaniza(n)tă.)

Dacă ar fi deci ca românii să găsească o soluţie autentic românească pentru a-și aranja relaţiile cu minorităţile, alegîndu-și calea pentru care să aibă și înclinaţiile culturale spontane necesare, atunci pe baza numai a bunului-simţ ar alege fără nicio îndoială principiul acceptării, și nu cel al toleranţei. În acest caz ei ca majoritate și-ar defini rolul ca un bun manager al problemei cu minorităţile pentru care ei sînt responsabili. Am spus „problemei”, la singular, fiindcă aici e vorba numai de problema generală a normalizării relaţiilor, și nicidecum să-și asume ei rezolvarea tuturor problemelor particulare ale fiecărei minorităţi. Pornind de la bunul-simţ, ei ar zice cam așa:

Îi avem aici pe acești oameni, care vorbesc alte limbi decît noi, au tradiţii culturale diferite de ale noastre, și pentru ei toate acestea sînt la fel de dragi, cum ne sînt nouă cele ale noastre, cum e și normal. Noi îi acceptăm cu dragoste așa cum sînt, cu limba lor, cu cultura lor și cu tot ce le aparţine, și luăm asta ca fiind cel mai firesc lucru din lume, cu atît mai mult cu cît sînt și ei nu numai cetăţeni români, ca și noi, dar sînt și semenii noștri, fiecare dintre ei fiind aproapele nostru (adică, vorba mamei mele, „copii de alt neam ai lui Dumnezeu”). Trebuie deci să găsim un bun aranjament al lucrurilor în așa fel încît să nu creăm suferinţe și eforturi inutile nimănui, și să ne formăm și să ne adoptăm un comportament demn de majoritar prin care să nu le lezăm niciodată demnitatea umană.

Noi ca majoritari, ar zice ei în continuare, nu percepem toate acestea ca și cum ar fi niște obligaţii pe care ni le-ar impune cineva, ci mai degrabă ca o răspundere pe care o purtăm faţă de acești oameni, chiar dacă ne-o asumăm nu numai spre binele lor, ci în aceeași măsură și spre binele nostru, fiindcă tot noi sîntem răspunzători și de viitorul nostru și al copiilor noștri ca majoritari, și de noi depinde în ce lume vor trăi ei.

Pentru a nu rata totul din start, noi, majoritarii, trebuie să pornim de la faptul, să-l avem în vedere întotdeauna și să nu uităm nicio clipă că acești oameni, deși nu din vina lor, și nici din a noastră, sînt asupriţi. Dacă încercăm să ne punem numai puţin în pielea lor, simţim deja acel sentiment neliniștitor al nesiguranţei. Or știe toată lumea că una din necesităţile fundamentale ale omului este tocmai aceea de a se putea simţi în siguranţă. Din moment ce oricît ne-am strădui noi, de acest sentiment tot nu i-am putea scăpa de tot, că nu prea avem cum, va trebui deci să ne purtăm cu ei cu mult tact (tact adică, nu tactică), și să fim mereu foarte atenţi ca nu cumva, chiar și din greșeală, să abuzăm de puterea noastră pe care o avem faţă de ei, îngrădindu-le libertatea și mai ales sentimentul acestei libertăţi mai mult decît ar admite sau ar cere bunul-simţ, ca nu cumva să simtă că ei sînt asupriţi peste măsura care din păcate, datorită imperfecţiunii sistemului, este inevitabilă. Prin urmare, noi, majoritarii le vom propune ca o ofertă niște principii foarte simple care pot fi aplicate ulterior foarte ușor și la luarea deciziilor concrete, și le vom spune cam așa:

1. Ne vom accepta unii pe alţii reciproc, fără nicio reţinere, împreună cu toate acele caracteristici specifice prin care noi, și unii și alţii, sîntem tocmai ce sîntem și cine sîntem și care ne definesc ca neam, și nu vom vedea în asta nimic ieșit din comun, care ar trebui să ne îngrijoreze sau să ne supere cîtuși de puţin, că nici n-am avea de ce, din moment ce asta face parte din normalitate. Și noi vom înţelege perfect dacă voi, minoritarii ţineţi foarte mult la aceste valori ale voastre, fiindcă așa-i omul din fire: tot ce-i este familiar, îi stă mai aproape de inimă, și într-un mediu în care aceste elemente familiare lui sînt prezente, se simte mai în siguranţă, sau așa cum se mai spune: se simte la el acasă, și nu numai în sens topografic, fiindcă se poate simţi acasă tot așa de bine și în limba lui de pildă. Nu vom vedea deci nimic rău în faptul dacă pentru voi limba voastră ar fi cea mai dragă din lume, cum veți înțelege și voi că și pentru noi limba noastră este „limba dulce românească”. Și tocmai de aceea noi vă vom accepta total, împreună pînă și cu mîndria voastră naţională, și asta nu ne va deranja de fel, și pentru noi nu va fi nimic deosebit dacă voi veţi fi foarte mîndri de poeţii voștri de pildă, așa cum sîntem și noi de ai noștri, că nici n-am putea altfel, și să aveţi încrederea că noi ne vom alege întotdeauna formele trăirii acestei mîndrii cu bun-simţ, în așa fel ca pe voi asta să nu vă supere cu nimic, să nu simţiţi niciodată că asta s-ar îndrepta împotriva voastră, și nu vom confunda mîndria naţională cu trufianaţională, cum nu veţi face asta nici voi. Nu vom spune de pildă niciodată că în comparaţie cu poeţii noștri, ai voștri nu fac doi bani, fiindcă noi vom merge pe calea bunului-simţ, și nu după statutul „românilor verzi” ai lui Caragiale. Și avem toată încrederea că veţi face și voi tocmai la fel, fiindcă bunul-simţ nu e ceva ce Dumnezeu le-ar fi dăruit numai românilor, acesta se regăsește la toate neamurile lumii, și sîntem convinși că chiar dacă și la voi, ca peste tot, pentru fiecare mamă cei mai frumoși copii din lume sînt cei ai ei, bunul-simţ o va reţine totuși cu siguranţă și la voi de a spune vreodată că copiii vecinei n-ar fi așa de frumoși sau ar fi chiar urîţi. Acceptarea este deci prin natura ei reciprocă și simetrică și în sensul că în această relaţie nici noi, majoritarii, nu ne vom crede mai presus de voi, și nici voi nu ne veţi lua ca și cum noi am fi mai prejos de voi, fiindcă înainte de toate noi cu toţii, și noi, și voi, sîntem oameni(sau dacă am aplica formula să zicem „copiii aceluiași Dumnezeu”, asta ar implica că într-un fel mai sîntem și fraţi, și atunci între fraţi nici nu s-ar cădea ca unul să se simtă mai presus decît celălalt).

2. În atribuţiile noastre, ale majorităţii etnice, în calitatea noastră de buni manageri ai relaţiilor noastre cu minorităţile nu intră nimic din acele probleme unde etnia nu contează, ci numai faptul că noi cu toţii sîntem cetăţeni români, cu aceleași drepturi. Referitor la aceste probleme, la nivel naţional deciziile vor fi luate în parlament, și legile vor fi aceleași pentru toţi, și nici la aplicarea lor nu va conta și nici nu va avea voie să conteze cine de ce etnie este. Singura noastră atribuţie în acestă privinţă este să fim atenţi ca nu cumva undeva criteriul etnic să apară și acolo unde n-are ce căuta și să se aplice măsuri sau reguli diferite în funcţie de asta. Dacă v-aţi întîlni undeva cu așa ceva, voi să ne atrageţi imediat atenţia ca să putem și noi interveni. Nu putem presupune despre voi că aţi avea ceva împotriva acestui principiu, că oricît vă este de dragă etnia voastră, cu siguranţă n-aţi dori ca regulile și legile care n-au nicio tangenţă etnia pentru voi să fie altele decît pentru toţi ceilalţi, fiindcă prin asta v-aţi și încurca viaţa rău de tot.

3. Dacă se vor ivi probleme care vă privesc direct pe voi ca minoritari și a căror rezolvare poate afecta în sens pozitiv sau negativ condiţia voastră ca minoritari, dar care în același timp ne privesc și ne pot afecta și pe noi în aceeași măsură ca majoritari etnici sau eventual alte minorităţi etnice, atunci înainte să luăm o decizie, ne așezăm împreună frumos la o masă mai mare, și discutăm problema împreună în detalii, omenește, cu bună-credinţă și bune intenţii, ca să înţelegem fiecare cît mai bine cum arată acea problemă văzută și din perspectiva celuilalt, și găsim o soluţie prin care să nu-i favorizăm pe unii în detrimentul celorlalţi. La asemenea discuţii, hotărîrile le vom lua nu prin vot majoritar, ci prin consens, așa cum e și normal și firesc între oameni.

4. Iar în ce privește acele probleme care vă privesc pe voi și numai pe voi, deci care sînt numai ale voastre, noi ca majoritari v-am ruga să aveţi și voi atîta înţelegere că noi cu acest complex de probleme purtăm oricum o foarte mare răspundere, și faceţi-ne favoarea să preluaţi de la noi măcar o parte din aceasta, ca să nu trebuiască să ne mai batem noi capul pînă și cu problemele care vă privesc numai pe voi, iar pe noi deloc, și pe care le puteţi rezolva voi și singuri. Asumaţi-vă deci și voi măcar atîta răspundere că de acestea vă veţi ocupa voi, le veţi rezolva voi cum credeţi că va fi cel mai bine, cu atît mai mult cu cît problemele voastre le știţi voi, și aveţi șanse mai bune să găsiţi soluţia bună. Asta ar fi o soluţie benefică și din perspectiva detensionării relaţiilor dintre noi, fiindcă dacă noi nu ne mai băgăm acolo unde nu ne fierbe oala, atunci problemele voastre vor găsi mult mai ușor o rezolvare bună, și veţi fi și voi mai mulţumiţi, iar dacă s-ar întîmpla să luaţi decizii proaste și stricaţi ceva, cu noi n-aveţi nicio treabă, și degeaba aţi mai veni la noi să vă plîngeţi, că noi v-am zice așa: fraţilor, dacă aţi stricat, să fiţi sănătoși, a fost decizia voastră, n-aveţi decît să trageţi învăţămintele ca data viitoare să fiţi mai atenţi. Și n-aţi mai putea spune că voi aţi fi avut soluţiile bune, dar nu v-a lăsat majoritatea să le puneţi în aplicare. Dacă sînteţi dispuși să acceptaţi asta, atunci vă asigurăm că de noi puteţi face orice vreţi voi, de atîta să aveţi grijă numai, și v-ar impune asta și bunul-simţ, ca nu cumva să faceţi vreun rău altora: nici nouă, majoritarilor și nici celorlalte minorităţi. Iar dacă aţi observa totuși că la o anumită problemă pe care voi o consideraţi pe bună dreptate ca fiind numai a voastră, ar vrea să se bage cineva dintre noi, încercînd să vă impună voinţa lui, atunci să ne semnalaţi asta, ajutîndu-ne și pe noi să evităm orice abuz de putere din partea noastră.

5. Detaliile, adică problemele organizatorice și cele legate de mijloacele materiale le vom discuta după ce acceptaţi această ofertă a noastră, fiindcă s-ar putea ca asta să nu vă placă și să aveţi o altă propunere sau completări, și atunci n-ar mai avea rost să discutăm acum și detaliile.

Cam așa ar arăta abordarea problemei cu minorităţile dacă s-ar merge după principiul acceptării. Ce-i drept, noi tot asupriţi am rămîne și în acest caz, asta e clar, dar ne-am împăca mai ușor cu situaţia, fiindcă asta ar fi o asuprire mai interesantă, fără asupritori adică. Am fi noi asupriţi, dar nu de majoritate, ci numai de sistemul democraţiei majoritare, care ar fi totuși îmblînzit într-o mare măsură, datorită în primul rînd atenţiei și grijii mari a majoritarilor ca nu cumva, chiar și din neatenție, ei să înceapă să se poarte faţă de noi ca și cum asupritorii noștri ar fi ei, și nu sistemul.

Dar cum aţi observat probabil, despre cam cum ar arăta lumea noastră dacă s-ar orienta după bunul-simţ, eu am scris numai la condiţional, adică despre cum ar fi dacă lucrurile ar merge așa. Dacă aţi citit cu atenţie ce era acolo, eu cred că cei mai mulţi dintre voi n-aţi avea nimic împotrivă, unii poate aţi sesizat și o anumită frumuseţe în asta. Numai că atunci cînd cei care trebuie să decidă între principiul acceptării pe baza bunului-simţ și cel al toleranţei ar fi cît pe-aci să aleagă primul, apare imediat dracul și își bagă coada, zicînd: Păi ce faceţi, fraţilor? Problema e cum să reparaţi o imperfecţiune inerentă a democraţiei majoritare, care e un sistem politic. Și atunci ce mai vreţi voi aici cu bunul-simţ, cînd asta nu e o noţiune consacrată în politică? Aţi mai văzut voi undeva bun-simţ în politică? Uitaţi-vă în jurul vostru că peste tot în lumea civilizată se vorbește numai de toleranţă, despre care se și spune că e ceva important într-o democraţie. Chit că nu e ceva care ar fi o componentă esenţială a democraţiei, fără care aceasta nici n-ar mai putea funcţiona, dar acest termen e totuși ceva acceptabil în discursul politic, nu ca bunul-simţ.

Și, din păcate, dracul are dreptate, și atunci cei care decid, vor opta pentru toleranţă, fiindcă aceasta i se potrivește de minune minţii noastre, iar politica este un sistem raţional pe care o facem cu mintea noastră (mai mult sau mai puţin) raţională, pe cînd bunul-simţ îi aparţine sufletului nostru, pe care mintea noastră n-are cum să-l ia în seamă, din moment ce mintea și sufletul sînt două sisteme în noi, ambele foarte importante pentru noi, dar care funcţionează pe principii atît de diferite încît mintea nu prea poate să ne înţeleagă sufletul. Așa se face că atîta timp cît e vorba despre a înţelege lumea neînsufleţită, problemele de fizică de pildă sau de tehnologie, mintea noastră este capabilă de performanţe uluitoare, atunci însă cînd ar fi să înţeleagă chiar și cele mai simple probleme din lumea oamenilor avînd și suflet, aceasta poate fi înspăimîntător de stupidă, nemaivorbind de cazul cînd ar vrea ea și numai ea să și rezolve problemele umane, că atunci e vai și amar. Aici soluţiile bune le-ar găsi mult mai ușor sufletul, soluţii care ar fi și incomparabil mai simple decît cele extrem de complicate ale minţii, dacă am mai putea avea încredere în el, fiindcă mintea este într-adevăr foarte deșteaptă, sufletul însă este înţelept. Fiind făcută cu mintea, politica e deci complet surdă la vocea bunului-simţ: politica nu-i nici de bun-simţ, nici de „rău-simţ”, ci este prin esenţa ei nesimţită, și nu-i pasă cîtuși de puţin de suferinţele oamenilor.

Văd însă că povestea mea se tot lungește, așa că nu vă mai spun acum care sînt consecinţele dacă pentru a rezolva problema cu minorităţile se optează pentru principiul toleranţei, fiindcă pe acestea oricum le vedem. Voi încheia deci, nu înainte însă de a vă mai povesti ceva din care veţi vedea cum bunul-simţ poate face adevărate minuni în zona care ne interesează aici.

Sper că după cele de pînă acum mă puteţi înţelege de ce nu pot eu să sărbătoresc împreună cu voi de Ziua naţională (care în acest an va fi de fapt Ziua Centenarului), împărtășindu-vă bucuria, și că nu trebuie să vă mai spun nici că asta pe mine nu mă liniștește deloc, fiindcă aș fi eu alături de voi cu drag dacă mi-aţi face asta posibil. Și totuși, oricît de incredibil vi s-ar părea după cele spuse, aflaţi de la mine că mie mi-a fost dat odată, într-un singur an în viaţa mea, să pot sărbători și eu această zi, alături de români, și încă cu o fericire cum rareori am mai simţit și pe care n-o să uit în viaţa mea.

Eram în anul 1991, aproape cu doi ani după 22 decembrie ’89. Lucrurile nu erau încă așezate, și amintirea diversiunii securiste cu consecinţele tragice din Tîrgu Mureș din anul precedent era și ea încă vie de ambele părţi, așa că și relaţiile dintre români și maghiari erau foarte încordate și învolburate. În acel an 1 Decembrie era într-o zi de duminică. Sîmbăta spre seară, trecînd întîmplător prin centrul Clujului, am văzut o mulţime care sărbătorea deja cu entuziasm, cu tricolorul, cu cîntece, cu Imnul naţional, cu slogane, pancarte etc. Erau destul de mulţi. M-am oprit puţin să văd și eu ce și cum se petrece. Erau foarte porniţi împotriva ungurilor (sau cum mai ziceau ei: bozgorilor), scandau în gura mare sloganele de care am mai spus și nu le mai repet, dar și altele și mai urîte pe care mi-ar fi jenă să le citez. Ajungînd în piaţa din centru, s-au oprit acolo și au luat cu asalt grupul statuar Mathia Corvin, care nouă, maghiarilor ne este un loc de suflet foarte drag, și de care ne simţim atașaţi în mod deosebit nu numai fiindcă pe Mathia îl cinstim ca pe regele nostru legendar, despre înţelepciunea căruia povestim și azi multe anecdote cu tîlc, dar și pentru faptul că acest grup statuar este o operă de artă foarte frumoasă a unui mare sculptor maghiar, făcînd deci parte din moștenirea noastră culturală, ceea ce, sigur, nu înseamnă că noi ne-am supăra cîtuși de puţin dacă vă opriţi și voi o clipă acolo să vă bucuraţi de frumuseţea ei, fiindcă în acest sens aceasta, ca orice operă de artă, este a tuturor. Iar acum, tineri înfierbîntaţi s-au căţărat pe statui să fluture acolo sfidător tricolorul românesc, și mai departe nu mai spun. Eu n-am scos o vorbă, nici n-aveam de ce, fiindcă ce mai era să le spun, cînd bunul-simţ, căruia îi puteam cere sprijinul, nu mai era nicăieri, ci se uita numai cu ochii triști de undeva din depărtare la ce se întîmpla acolo. Așa că am pornit spre casă în cartierul Mănăștur. Eram foarte mîhnit după cele văzute și mai ales auzite acolo, mă durea sufletul, toată noaptea n-am dormit decît puţin. Dimineaţa, cînd am ieșit pe balcon, în biserica ortodoxă din cimitirul de vizavi începuse deja slujba. Am ascultat puţin din difuzoarele amplasate afară vocea preotului despre luptele seculare eroice ale poporului român contra cruzilor săi dușmani de care Dumnezeu l-a salvat totdeauna, dar, spunea el, să ne rugăm la El să ne aibă în pază și în continuare că sîntem în mare pericol iarăși, înconjuraţi de horde insidioase peste tot, pînă și la noi acasă, care așteaptă numai momentul să ne ia ţara, după care mi-am zis că eu nu mai pot, trebuie să ies la aer să mă plimb puţin la un loc liniștit.

Mi-a fost dor totuși să fiu și eu puţin printre oameni. M-am gîndit să merg la o biserică, dar parcă nu-mi lipsea să văd și acolo feţe triste de maghiari umiliţi, așa că am renunţat. Plimbîndu-mă așa, am văzut că tocmai se adunau credincioșii la biserica baptistă română din apropiere. De ei știam că sînt mai preocupaţi de cele sufletești și mai puţin de politică, și m-am gîndit ce-ar fi să viu și eu cu ei, așa că am intrat. Era o biserică mare și arhiplină deja, erau vreo 300 de oameni cel puţin, dar undeva aproape de ușă mi-am găsit un loc să mă așez și eu. Am observat imediat tricolorul lîngă amvon, nu fără puţină îngrijorare ca nu cumva să trebuiască să fug și de aici.

A început slujba cu un cor frumos și o rugăciune, după care a urmat predica pe care pastorul, deschizînd Biblia, a început-o cam așa: De această zi de mare sărbătoare, să ascultăm Cuvîntul Sfînt ce Domnul nostru Dumnezeu a poruncit poporului lui Israel, scăpat din suferinţele robiei din Egipt, înainte ca ei să pășească pe pămîntul Ţării făgăduinţei spre a se așeza în ţara pe care le-a dăruit-o Dumnezeu, așa cum acesta este scris în Sfînta Scriptură în Cartea Leviticului, capitolul 19, versetele 33–34:

„Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băștinaș din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înșivă, căci și voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.” (Trad. D. Cornilescu, 1924)

Nu încerc să vă descriu cu cuvintele mele neputincioase ce-am simţit ascultînd asta, dar nici nu-i nevoie, fiindcă dacă vă puneţi puţin în locul meu în acea situaţie, vă veţi da seama singuri. Era ca o blîndă mîngîiere sufletului meu ajuns deja la disperare, și m-am simţit ușurat ca și cum aș fi ajuns în sfîrșit acasă după un drum plin de coșmaruri, deși nu eram printre ungurii mei, ci între români.

Pastorul a ţinut apoi o predică frumoasă despre cum bunul Dumnezeu a fost mereu alături de români, cum i-a mîntuit din robia din „ţara Egiptului”, dăruindu-le o ţară în care să poată trăi și ei liberi. Și a mai spus ceva ce eu n-am mai auzit pînă atunci niciodată, și nici de atunci încoace, dar care poate da de gîndit (se pare că merită să mai mergi din cînd în cînd și la asemenea locuri, și nu numai la conferinţe internaţionale), și care suna cam așa: Dumnezeu ne-a dat acest pămînt nu pe meritele noastre, ci numai din harul Lui, din dragostea Lui nemărginită pentru noi, și a putut să ni-l încredinţeze fiindcă este al Lui, așa cum tot pămîntul și tot universul sînt ai Lui, și pentru asta a citat și continuarea textului ales pentru predică, din aceeași carte a Bibliei, cap. 25, v. 23: „căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca niște străini și venetici”, și atunci cînd ne-a dăruit acest pămînt, nu ni l-a dat pe vecie, să fim noi proprietarii, ci numai ca să-l avem în îngrijire, și cu condiţia ca noi să nu uităm niciodată de porunca Lui pe care o dă tuturor naţiilor atunci cînd le încredinţează o ţară, iar dacă noi n-am urma întocmai Cuvîntul lui Dumnezeu, s-ar putea să ne-o ia și s-o dea altora. Auzind asta, și gîndindu-mă la ce văzusem aseară, pe mine m-au trecut fiorii, nu altceva, fiindcă asta suna acolo ca o profeţie înspăimîntătoare, cu atît mai mult cu cît mi-a sărit în minte imediat că asta s-a mai adeverit odată, chiar în anul 1918, cînd Dumnezeu i-a luat ungurilor Ardealul, și le-a încredinţat românilor tocmai fiindcă ei, ungurii n-au ţinut această poruncă a lui Dumnezeu.

Iar la sfîrșit, în rugăciunea de încheiere, pastorul a cerut binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra acestei ţări cu toți locuitorii săi, rugîndu-L să-i aibă în pază și să-i binecuvînteze pe cei care o conduc, și să le dea înţelepciune s-o conducă cu smerenie pe căile lui Dumnezeu, urmînd poruncile Sale.

Așa s-a întîmplat deci ca la 1 Decembrie să sărbătoresc și eu nu numai între români, ci împreună cu ei, și încă cu o fericire rar trăită, Ziua naţională a României, tocmai fiindcă, într-un fel chiar contrar intenţiei Constituţiei, aici a fost cinstită tocmai asta, și nu Ziua naţională a românilor, deși de la început pînă la sfîrșit totul era despre ei și pentru ei. Și nu știu dacă aţi observat și voi, dar acea Românie a cărei zi s-a sărbătorit acolo, era o Românie incredibil de modernă, cel puţin în privinţa a ce ne interesează aici, cu care s-ar putea mîndri toţi românii, dacă asta n-ar fi deocamdată numai un ideal la care se poate spera numai că se va înfăptui odată.

Ajuns acasă, am răsuflat ușurat că iată, tot eu am avut dreptate: românii mei sînt așa cum îi știam eu, cu bun-simţ adică. Dar unde să-i pun pe aceia pe care-i văzusem aseară? Dacă adevăraţii români erau cei cu care am sărbătorit eu împreună Ziua naţională atît de înălţător, unde mi-am găsit și eu un loc, și nu unul oarecare, ci unul care mie s-ar putea să fi însemnat ceva chiar mai mult decît lor, atunci cine erau oare aceia care m-au umilit atît de rău? Un lucru era clar, că nu erau dintre românii mei. De români erau români și ei, fără nicio îndoială, dar atunci ce fel de români? Ar fi greu de spus. În orice caz, așa cum i-am văzut eu, nu păreau a fi ca românii mei, și nici măcar români verzi, ci numai români vopsiţi verde.

Și încă o idee, și cu asta termin. Recitind acum, după atîţia ani acel pasaj din Biblie care a fost citit acolo, la un moment dat, parcă m-aș fi iluminat brusc, mi-am zis așa: dar e de rîsul lumii, nu altceva, că în ultimul secol noi cu mintea noastră cea deșteaptă am umplut biblioteci întregi cu sute și sute de tratate și monografii și mii și mii de studii și proiecte, căutînd în disperare care ar fi acele principii fundamentale pe baza cărora problema cu minorităţile ar putea fi soluţionată cel mai bine, cînd acele principii ne-au fost revelate de înţelepciunea sufletului (sau de Dumnezeu, după credinţa fiecăruia) de mai bine de 2500 de ani, și erau tot timpul sub nasul nostru, numai că noi nu le-am căutat acolo unde trebuia. Citiţi numai încă odată ce scrie acolo și să-mi spuneţi dacă n-aș avea dreptate zicînd că dacă lumea ar merge după acele principii, atunci toate problemele cu care ne zbatem noi de atîta vreme, s-ar rezolva aproape dintr-odată parcă de la sine.

Și astfel mi-am dat seama că la ideea mea că problema cu minorităţile poate fi rezolvată cel mai simplu și cel mai bine pe baza bunului-simţ, am deja și un suporter, și acest suporter al meu este chiar Dumnezeu. Căci la urma urmei: ce altceva ar putea fi bunul-simţ, decît expresia Dumnezeului din noi?